Adventiştii de ziua a 7 a susţin că este necesar să ţinem o zi de odihnă şi aceasta trebuie să fie sâmbăta, în caz contrar nu putem să fim mântuiţi. Aşa au fost învăţaţi de Elen G. White şi aşa, cred ei că trebuie să fie. Trebuie să precizăm încă de la început că problema se pune de a şti dacă trebuie să ţinem o zi de odihnă sau nu, în sistemul N.T. şi dacă răspunsul este afirmativ, care este aceea zi de odihnă, este ea sâmbăta, sau este duminica? Adventiştii susţin că închinarea la Dumnezeu sâmbăta este esenţială şi că ea înseamnă o recunoaştere a autorităţii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei susţin că dacă te închini în toate zilele săptămâni, lui Dumnezeu, nu este de ajuns şi că trebuie să te închini sâmbăta Lui, în mod special şi să arăţi acest lucru prin aceea că nu practici nici un fel de muncă, aşa cum făceau şi Evreii. Adică închinarea la Dumnezeu are mai multă valoare sâmbăta, decât în cursul săptămânii şi că numai dacă nu lucrezi sâmbăta, îl onorezi pe Dumnezeu.
Cele de mai sus sunt o doctrină greşită, din următoarele motive:
Isus (Iisus) ne-a învăţat că nu există nici un loc anume sau un timp anume, în care trebuie să ne închinăm, ci cei credincioşi trebuie să se închine, în Duh şi adevăr. (Ioan 4; 23) Ei nu trebuie să se închine pe Muntele Sionului sau în zilele de sâmbătă, deoarece un loc anume şi un timp anume erau necesare numai atunci când Isus (Iisus) nu locuia în cei credincioşi. Astfel, deoarece Isus (Iisus) nu locuia în fiecare membru al poporului evreu era necesar un anumit loc de întâlnire, adică Templul, în care să se producă întâlnirea dintre om şi Dumnezeu. În N.T un astfel de loc de întâlnire şi un astfel de timp pentru întâlnire nu mai sunt necesare deoarece locul de întâlnire este Templul uman şi timpul de întâlnire este tot timpul. (1 Corinteni 6; 19) Nu numai sâmbăta, dar în fiecare zi a săptămânii, credincioşii se închină lui Dumnezeu, în Duh şi adevăr. Ce nevoie avem să ţinem o zi de odihnă dacă Isus (Iisus) locuieşte în noi şi, pentru noi, fiecare zi, este o zi de sărbătoare, o zi de odihnă spirituală. Cu ce se deosebeşte sâmbăta de celelalte zile, atunci când de exemplu lunea, la fel ca şi sâmbăta, Isus (Iisus) locuieşte în noi şi noi suntem în contact direct cu El?
Dacă ar trebui să ţinem o zi de odihnă aceasta ar fi, fără îndoială sâmbăta şi nu duminica, deoarece Dumnezeu a binecuvântat ziua de sâmbătă şi nu pe cea de duminică. Împăratul roman Constantin a schimbat, în mod arbitrar, ziua de odihnă din sâmbătă în duminică, fără un temei biblic şi acest lucru este o probă de abuz săvârşit de instituţia bisericească, în formare. Ţinerea forţată a duminicii, impunerea ei este un semn al ‚fiarei,’ deoarece, în acest fel, credincioşii sunt obligaţi să facă altceva, decât le dictează conştiinţele, adică fie să nu ţină nici o zi de odihnă, fie să ţină sâmbăta. Eu sunt convins că nu trebuie să ţinem nici sâmbăta şi nici duminica şi că toate zilele sunt la fel, deoarece în toate zilele avem posibilitatea să fim cu Isus (Iisus), în egală măsură şi că El este odihna noastră adevărată şi nu doar prefigurată prin simbolul sabatului evreiesc. (Evrei 4; 4-10)
Cine însă ţine duminica, în numele lui Isus (Iisus), pentru că aşa a fost învăţat, de către Bisericile instituţionale că trebuie să facă nu se închină ‚fiarei,’ pentru că el sau ea se închină, în convingerea lui sau a ei, lui Dumnezeu şi nimeni nu îl poate sau nu o poate judeca pentru aceasta. Totuşi va venii o vreme când duminica ar putea fi transformată într-un semn al ‚fiarei,’ dacă aceasta va fi impusă ca zi obligatorie de odihnă şi dacă cineva ar sta să pândească, dacă muncim sau nu duminica, acesta ar fi un abuz al autorităţii religioase şi deci un semn al ‚fiarei.’ Eu însă afirm că în acele vremuri ale sfârşitului nu va fi numai impunerea duminicii singura manifestare a semnului ‚fiarei,’ ci vor fi multe alte elemente, prin care Bisericile instituţionale îşi vor impune doctrinele lor, asupra celor credincioşi. Printre aceste abuzuri ar putea fi şi impunerea zilei de duminică, ca o zi de odihnă obligatorie.
Evreii l-au răstignit pe Isus (Iisus) şi pentru că ei considerau că El nu ţinea sabatul cu toate că El făcea numai lucruri bune, în zilele de sabat. De fapt, Isus (Iisus) nu deosebea sabatul de celelalte zile şi tot cea ce făcea în celelalte zile, făcea şi în zilele de sabat, adică numai bine. Isus (Iisus) vindeca pe bolnavi şi predica evanghelia în toate zilele, lunea, marţea, miercurea, sâmbăta, ş.a.m.d. Dacă ar fi vrut Isus (Iisus) ar fi putut să vindece pe bolnavi în toate zilele în afară de sâmbătă şi astfel să nu calce sabatul. El a călcat însă sabatul, în mod deliberat, pentru a demonstra că cine este „în El” nu mai are nevoie să ţină literal sabatul, deoarece El este Domn şi al sabatului. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul şi iubeşte pe aproapele său, ca pe sine însuşi, prin aceasta ţine, în mod implicit şi sabatul. Nu este vorba despre a nu face nimic în zi de sabat, adică de a nu face nici un efort sau muncă, ci este o poruncă activă, aceea de a ţine sabatul. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns să te abţii de la a desfăşura anumite activităţi, ca să ţi cu adevărat sabatul, trebuie să faci ceea ce a spus Isus (Iisus), adică să iubeşti şi să faci bine, celor din jur şi acesta este adevăratul sabat. Lucrul acesta însă nu trebuie să îl facem numai sâmbăta, ci în fiecare zi a săptămânii şi a vieţii noastre. Sabatul N.T. este în fiecare zi a săptămânii şi în fiecare zi suntem chemaţi să facem bine celor din jurul nostru şi acelaşi lucru îl făcea şi Isus (Iisus), fără să ţină cont de zilele săptămânii. Isus (Iisus) a transformat sabatul dintr-o poruncă pasivă, de a nu face, într-o poruncă activă, adică de a exprima dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni în fiecare zi şi nu numai sâmbătă, prin a face bine oamenilor. Prin uciderea lui Isus (Iisus) şi pentru motivul că nu ţinea sabatul, acest simbol al V.T., înţeles în mod literal, şi-a pierdut orice semnificaţie literală, formală.
Nu trebuie să ţinem sabatul în ziua de sâmbătă sau duminică, ci trebuie să îl ţinem în fiecare zi, intrând în odihna care este în Isus (Iisus). Dacă însă vom fi obligaţi să ţinem sabatul duminica, de către o autoritate religioasă, atunci duminica devine semnul „fiarei.” Tot astfel, dacă cineva ne obligă, împotriva convingerilor noastre, să ţinem sabatul în zilele de sâmbătă şi aceasta reprezintă tot un amestec ne dorit în libertatea noastră de conştiinţă şi ţinerea sâmbetei devine tot un semn al „fiarei” şi cei care ne obligă să facem acest lucru devin „fiara.” Prin urmare, semnul „fiarei” este autoritatea impusă asupra conştiinţelor celor credincioşi şi de aceea cei care ne numesc „satanişti,” pentru că nu ţinem sâmbăta, acţionează tot sub semnul „fiarei.”
Dacă o persoană munceşte sâmbăta şi cu banii câştigaţi îi ajută pe cei săraci, Adventiştii de ziua a 7 a o consideră „satanistă.” Dacă o altă persoană are nevoie de bani, în mod urgent şi munceşte şi în zilele de sâmbătă, pentru a îşi plăti datoriile la bănci sau pentru alte motive, Adventiştii de ziua a 7 a vor considera că aceea persoană este un ‚satanist’ sau o ‚satanistă.’ În fine, dacă o persoană are un copil bolnav şi munceşte zi şi noapte să îi plătească factura medicală, muncind deci inclusiv sâmbăta, Adventiştii de ziua a 7 a numesc această persoană ‚satanistă.’ Astfel de învăţături, cum este cea adventistă de ziua a 7 a sunt foarte dăunătoare deoarece îi ţin pe cei credincioşi departe de Dumnezeu şi pun asupra lor un „jug” inutil, care pe Evrei nu i-a ajutat şi chiar i-a condus la răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Spiritul evreiesc este bine împământenit în conştiinţele Adventiştilor de ziua a 7 a care îi persecută pe aceia care se mulţumesc doar cu Isus (Iisus) Cristos şi jertfa Lui. Un singur lucru trebuie reţinut din învăţătura adventiştilor de ziua a 7 a şi anume că impunerea oricărei doctrine asupra celor credincioşi, inclusiv ţinerea zilei de sâmbăta, sunt expresia „fiarei” şi a autorităţii acesteia. Numai că Adventiştii de ziua a 7 a nu ne învaţă să ne ferim cu adevărat de „fiară” deoarece ei înşişi sunt organizaţi ca şi o instituţie bisericească. Pe de altă parte, Biserica Spirituală Unică nu este o instituţie bisericească, o nouă denominaţiune creştină, ea este o realitate spirituală care îi cuprinde pe toţi Creştinii născuţi din nou, indiferent în ce denominaţiune creştină se află sau dacă se regăsesc în afara oricărei Biserici instituţionale. Biserica Spirituală Unică suntem noi, fiecare din noi, dacă suntem cunoscuţi de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii, dacă suntem într-o relaţie personală cu Isus (Iisus) şi dacă parcurgem procesul naşterii din nou. Noi suntem aceia chemaţi să îi avertizăm pe toţi Creştini asupra pericolelor pe care Bisericile instituţionale le conţin şi le vor desfăşura în curând în faţa celor credincioşi.